Acest articol a fost trimis de Alexandra, pentru a fi de folos și altor mămici. Îi mulțumesc frumos pentru împărtășire.
„A fost o dată ca niciodată un bebeluș de câțiva centimetri și un deget mare; amândoi făceau o pereche perfectă. Atunci când bebelușul era trist degetul era acolo, atunci când bebelușul pleca la drum lung cu părinții, degetul era acolo, atunci când îl durea burtica cine era acolo? Degetul mare.
Așa începe povestea noastră.
Se făcea că de fiecare dată când bebelușul avea nevoie de ceva și de cineva în preajma lui, degetul niciodată nu îl dezamăgea. Dar, să nu întelegeți greșit..și părintii erau acolo mereu, numai că, din păcate ei nu simțeau și nici nu intuiau întotdeauna de ce are nevoie bebelușul.
Așa că, născut cu această posibilitate de adaptare, copilul meu a profitat din plin. Cam pâna pe la 4 ani. Nu o sa vă mint dar și mie acest deget mi-a fost prieten o perioadă.
Pâna pe la un an jumătate nu am făcut nimic pentru a distruge legătura dintre cei doi.. Am simțit dezaprobările prietenilor și poate uneori ale apropiaților pentru că nu acționam nici cum pentru a-l face să renunțe.. M-au afectat, și uneori din frustrare sau oboseală nu reacționam cu diplomație și mult timp m-am simțit vinovată.
De multe ori le răspundeam urât, mă înfuriam fără să mă pot controla și la un moment dat chiar am simțit că sunt ocolită. Nimeni nu încurajează suptul degetului, mai degrabă se încurajeaza suzeta, pentru că ea este un obiect care dispare, pe care ²a luat-o zâna măseluță azi noapte² sau ²a mâncat-o pisica² (de ce ar mânca o pisica așa ceva- cu siguranta copiii o să vă întrebe la un moment dat).
Apoi am început să citesc multe cărți despre creșterea și dezvoltarea copilului și pe măsura ce citeam mai rău ma simțeam vinovată. În majoritatea cărților se spune ( ori așa interpretam eu la momentul acela ) că atunci când suge degetul, copilului îi lipsește ceva: atenția părintelui, lipsa afecțiunii, nu plânge suficient pentru a se descărca sau suprimă diferite stări.
Atunci am simțit nevoia să intervin pentru că nu voiam ca el să dezvolte frustrări de care eu nu sunt conștientă,să creadă că nu sunt alături de el, să simtă ca nu e bine să plângă, să se înfurie sau sa se exprime.
Îi spuneam că mami își dorește ca atunci când el simte că trebuie să plângă o poate face, că e bine să plangi, că orice s-ar întâmpla părinții sunt alături de el și că degețelul este prietenul lui și îl poate folosi pentru a se juca și mînca. Am început să îi arăt cărți despre corpul uman, să ne jucăm cu degetele de la mâini și de la picioare, cântam baby finger, toate astea pentru a-i arăta cum se folosesc degetele.
Știam că este mic și că mă ascultă, eram conștientă că trebuie lucrat mult pentru a renunța la acest obicei, de altfel mi-am adus aminte că atunci când eram mică și eu îmi sugeam degetul și mi se spunea într-una să nu-l mai bag in gură..dar fără explicații..doar atât..drept dovadă, am renunțat la suptul degetului și am început să îmi rod unghiile.
Teoria și răbdarea au fost de partea mea o perioadă, însă cu cât creștea parcă mai rău sugea degetulși presiunea din exterior era mai mare. Atunci m-am gândit sa încerc și partea mai puțin plăcută; am apelat la lămâie ( dar i-a plăcut gustul și se ducea singur și se dădea pe deget), apoi la ardei iute, la piper (la cele două am renunțat repede cand mi-am dat seama că îi făceam mai mult rău decât bine).
Pe la vârsta de 2 ani spunea doar cateva cuvinte, nu m-am îngrijorat pentru că îl vedeam ca este foarte atent și receptiv în jurul lui însă comparațiile făcute între el si alți copiii de vârsta lui nu mi-au picat (nici acum) nu îmi pica bine. A urmat primul an de grădiniță unde acolo s-a dezvoltat foarte mult și antrenându-se constant cu copiii de vârsta lui a început să spună mai multe cuvinte.
La prima vizită la stomatolog ni s-a recomandat să îi bandajăm degetul cu tifon pentru a nu-l mai suge, dinții de jos având tendința de a se strâmba. ( stomatolog :1 – eu: 0). Zis și făcut, numai că teoria e teorie și practica ne omoară. El seara adormea cu degetul în gură, când i-am pus prima dată bandajul pe mâna a început să plângă și să se foiască toată noaptea, nu reușea să adoarmă. Am încercat câteva zile să fiu stăpână si fermă pe situatie dar nu am reușit.
Apoi la recomandarea educatoarei am făcut prima vizită la logoped,unde i s-a făcut evaluarea și ne-a confirmat faptul că suptul degetului timp de 4 ani nu a fost un lucru bun ( logoped :2 – eu:0), însă pentru că m-a asigurat că în jumătate de an totul va fii în regulă pentru că nu are așa de mult de recuperat m-am mai liniștit.
Cireșa de pe tort a fost vizita la pediatru, care auzindu-l cum vorbește ne-a zis să ne ducem la ORL pentru ca poate nu aude bine și de asta stâlcește cuvintele (asta a fost decisivă).
De aici au început frământările, stresul, alte îngrijorări și sentimentul de vinovăție – m-am gândit că pentru confortul meu nu am făcut ceea ce trebuia; la recomandarea unei prietene am început să fac tot felul de joculețe prin care să îmi dau seama dacă este o problemă de auz sau doar de întârziere a limbajului ( stăteam cu spatele la el ca să nu îmi vadă gura și îl intrebam câte ceva; când era în dormitor și eu în bucătărie îl strigam și îl rugam să îmi aducă jucăria – ca să îmi dau seama dacă aude corect; seara după poveste stingeam becul și începeam să spunem ghicitori).
Între timp poveștile și exemplele pe care i le-am dat de-a lungul timpului și-au spus cuvantul. Într-o zi a luat decizia să nu mai sugă degetul. Într-o după amiază de weekend cand ne pregăteam să dormim, el a zis:²Mami, să știi că eu sunt băiat mare, de azi nu îmi mai sug degetul.² Și așa a fost. Simplu.
Clar nu mi-am imaginat că așa o să fie. M-am gândit că o să fie o trecere treptată, însă am rămas uimită de capacitatea lui de decizie. M-am gândit că noaptea o să se trezească și o să simtă nevoia să sugă degetul, dar nimic. Copilul s-a decis și cu asta basta.
La câteva săptamâni după ce a încetat să își mai sugă degetul mi-am dat seama că a fost un salt uriaș pentru el, de câte ori se întâlnea cu cineva cunoscut spunea: Știi ceva? Ai aflat că nu îmi mai sug degetul?
Din păcate au fost zile în care îmi pierdeam răbdarea și devenisem frustrată când îl vedeam că bagă degetul în gură, uneori strigam la el să nu îl mai bage, alteori mă duceam și i-l scoteam eu din gură trăgând de el; alteori îi spuneam că o să i se strice dantura și că o să aibe dinții ca un iepuraș, sau că degetul pe care îl suge o să fie diferit față de celelalte degete.
Mult timp am suferit și am fost supărată pe mine – însă copilul m-a învățat că toate lucrurile se fac la timpul lor și numai atunci când el este pregătit. Oricât de mult mi-am dorit ca părinte ca el să vorbească repede, să stea pe oliță, să deseneze în contur, să socializeze mai mult cu alți copii asta s-a întâmplat numai atunci când el a considerat că este pregătit.
Între timp am învațat să fiu mai răbdătoare și să las lucrurile să vină natural. Știe să plângă, să fie furios, să se revolte când consideră că ceva nu e bine ,să spună ²nu² – dar- cel mai important e că mereu când are nevoie de o îmbrățișare noi suntem mereu acolo cu brațele deschise, mai mult decât atât într-o zi mi-a spus: simt că ești tristă, vino la mine să te iubesc!„
Alexandra
Am deschis spațiul comunității La Pas Prin Mămicie pentru mamele care doresc să rămână anomine, dar vor să-și spună povestea. Vezi detalii aici.
