Despre Adela, prietenii ar spune că este dedicată și implicată în tot ceea ce face. Mamă și femeie de afaceri, a creat un concept de afterschool altfel. Ce înseamnă altfel?
„Ideea afterschool-ului legat de dezvoltarea psihologică și emoțională a venit în timpul primului concediu de creștere copil. După ce am văzut mulți adulți care aveau nevoie să învețe cum să comunice, să rezolve conflicte, să lucreze în echipă sau să fie asertivi. M-am gândit că aceste nevoi sunt încă din copilărie. Mai ales, în ziua de azi, când copiii își petrec mult timp cu telefonul sau tableta în mână sau în fața calculatorului, sunt accentuate.” (Adela Costin)
Afterschool-ul se numește Discovery Smart Kids Club Timișoara și au un program tare atractiv pentru copii în această vară.
1. Ce a însemnat pentru tine să devii mamă? Ce trăiri, cum te-ai adaptat la noul rol?
A fi mamă mi se pare ceva extraordinar. Adevărul este că, încă de când eram mică îmi plăcea să am grijă de copilași mai mici ca mine. Prima dată când m-am gândit să devin mamă, a fost pe la 25 de ani, probabil pentru că așa consideram vârsta cea mai potrivită. Atunci mă încânta ideea, dar mă și speria puțin.
După ce m-am căsătorit, am rămas însărcinată anul următor. Am fost atât de bucuroasă, dar totodată îmi treceau prin minte alte 1000 de gânduri. Copilul să se dezvolte ok, să fie sănătos. Fiind psiholog și lucrând și câțiva ani cu copii cu deficiențe de auz, văz, sindrom down și DSM, m-a făcut să conștientizez ceea ce probabil multă lumea nu se gândește sau își pune problema. Soțul era foarte relaxat, el îmi zicea că totul e ok, văd eu.
După naștere eram atât de relaxată, dar abia când am ajuns acasă am realizat „ce am făcut”. Stăteam și mă uitam împreună cu soțul și tot ziceam, că nu ne vine să credem că suntem părinți. Acum el era cel agitat și eu relaxată 
Am trecut printr-o perioada de adaptare, de 2-3 luni experimentând o serie de emoții și sentimente minunate, plâns, râs, bucurie, oboseală, tot așa un amalgam. Cu oboseala și somnul de noapte întrerupt a fost cel mai greu să mă adaptez. Cu toate acestea, am trecut destul de ușor, dormea noaptea destul de bine, în schimb ziua numai cu ea, nu prea dormea și stătea mai mult în brațe (am născut în noiembrie) deci afară mă plimbam doar când îmi permitea vremea).
Atunci mi-am dat seama de ce zicea mama că pentru noi (fratele meu și cu mine) era în stare de orice. Mi-am dat seama că pentru fetița mea și eu eram în stare de orice, indiferent de cât de obosită eram, aveam răbdare și mă bucuram de ea de fiecare clipă.
Adoram să văd cum interacționează cu tatăl ei și bunicii. Am avut multe momente de neuitat și în care înțelegeam foarte bine ce înseamnă iubirea necondiționată.
2. Spune-mi o experiență frumoasă ca mama (sau mai multe, care consideri că merită menționate)
Prima experiență minunată a fost când am văzut-o prima dată, am auzit-o și mirosit-o. Când ea mi-a auzit vocea s-a liniștit și când am pupat-o la fel. După aceea, au fost multe. Adoram să văd cum descoperă lumea, cum se uita curioasă, cum mă studiază.
Într-o seara, când avea aproape 8 luni, eram obosită după o săptămână mai lungă de agitație și eram suparată, nu mai știu din ce cauză. După băiță, o alăptam ca să adoarmă și fetița mea a făcut ceva ce m-a lăsat uimită. În timp ce era la sân, văzând că sunt supărată, sau mai bine zis simțind, m-a prins cu mânuțele ei de față și mi-a adus fața lângă fața ei, încă sugând și m-a tinut așa. Am început să plâng pentru că am realizat că ea încerca să ma împace așa cum știa ea la vârsta de 8 luni. De fiecare dată când era suparata sau plângea, eu o luam în brațe și o pupam. Așa că, și ea a încercat să facă același lucru.
Și câte, și mai câte, experiențe minunate au fost de atunci. Acum, la 2 ani și 7 luni, cum vorbește destul de bine, când povestim trage câteva concluzii de rămân mută de uimire. Tot observă și procesează ea, și trage concluzii la diverse evenimente din viața noastră.
3. Dacă te gândeșți la un moment greu/provocator, care ar fi? (Pot fi mai multe)
Cred că cel mai greu moment este când răcește copilul prima dată și face febră.
La 6 luni a răcit prima dată, după 3-4 zile era deja ok, primele 2 au fost mai grele de trecut. Pentru mine, nopțile albe și verificat să nu crească temperatura, să îi dau tratamenul prescris de pediatru, ea nu voia să îl ia, nu mai știam ce și cum să fac… Acesta a fost primul moment greu, au mai fost 2-3 răceli de atunci, deja știam de cum o atingeam dacă avea febră, nu aveam nevoie de termometru, dar si eu m-am mai relaxat de atunci.
Un alt moment greu a fost momentul înțărcării, pe care nu l-am făcut așa cum îmi doream eu. Când fetița avea 1 an și aproape 5 luni, am aflat că sunt însărcinată și doctorul ginecolog care monotoriza sarcina, mi-a zis că ar trebui să o înțarc, deoarece fătul e cam mic față de vârsta calculată, după măsurători.
Am avut cam 2 săptămâni în care plângeam împreună, mai mult eu decât ea, pentru că ea înca sugea înainte de culcare la somnul de prânz și cel de seara. Cred că mai mult eu nu voiam să renunț la alăptat, pentru că ea a trecut mult mai șor peste decât mine și mai usor decât m-am așteptat și eu. Apoi, când burtica a crescut mare și ea nu înțelegea exact de ce nu pot să o mai iau în brațe.
Un alt moment dificil de care mie îmi era mult mai frică decât ei, a fost atunci când a trebuit să nasc. Pentru asta, cu 3-4 luni înainte am început sa îi povestesc, să o pregatesc pentru momentul acela, când o să lipsesc și pentru prima data de când s-a născut nu am să fiu lângă ea să o culc seara. Îi ziceam că va fi tati cu ea, va sta el împreuna cu buni și o să aiba grijă de ea până mami vine cu frățiorul ei acasă. O să treaca repede zilele și ne vedem din nou, și că vorbim și ne vedem pe telefon. Aveam tot felul de idei trăznite, ca să fug din spital seara să o culc, să plec mai repede din spital, că dacă pățesc ceva cum se va descurca soțul meu cu ea, singur… Tot felul de gânduri, pe care soțul meu tot încerca să le alunge… Fără prea mult succes, aș adăuga.
Când am revenit acasă cu băiețelul, și m-a văzut, m-a luat în brațe și am stat așa 5 minute, împreună.
4. Regrete ai?
Regrete… Nu am, să devii mamă este cel mai frumos și minunat lucru din lume. Numai după ce ești mamă înțelegi cu adevărat ce înseamnă.
Singurele regrete pe care le am, sunt legate de momentele în care cedam din cauza oboselii și îmi mai pierdeam răbdarea și atunci intervenea tatăl și mă lăsa puțin în pauză. Soțul mă ajuta, dar lucrând era plecat cam toată ziua și doar seara stătea cu noi. Câteodata oboseala mă ajungea din urmă și îmi pierdeam răbdarea sau mă enervam ușor. Atunci soțul știa ce să facă să mă ajute să îmi mai revin
5. Ce i-ai spune mamei Adela, la început de drum prin Mămicie?
Să aibă încredere în instinctul ei de mamă, că nu greșește, că este o mamă bună, chiar dacă uneori crede că nu este așa. Ea știe ce-i mai bine pentru puiul ei, și pentru ea. Că tatăl și soțul este un bun sprijin și că, indiferent ce este, e bine să asculți și părerea lui, mai calmă și relaxată. Pentru că el nu vede N probleme, așa cum vezi tu și nici nu își face N griji așa cum îți faci tu.
Si i-aș mai spune că așa cum a făcut până acum: a cerut păreri și apoi a tras concluzii, să facă și de aici inainte; să nu facă așa că a zis X sau Y sau că așa făcea bunica. Este bine ca, dacă căutam sfaturi sau păreri despre ce și cum facem, să facem totuși o scurtă analiză și să nu mergem pe ce au făcut și alții, pentru că suntem unici, diferiți, atât noi ca mame, dar și copilașii noștri.
Indiferent ce va fi, sunt sigură că va găsi o soluție cu răbdare, calm și creativitate la orice situație din călătoria de mamă.
