Mi-a luat oleacă, dar la aproape 37 de ani îmi place de mine.
Dacă acum câteva zile când s-a ivit această întrebare: „Care e cea mai mare realizare a ta?” nu aș fi știut ce să răspund, acum știu.
Nu copilul – el a venit cu drumul lui.
Nu cariera – care e într-o continuă schimbare.
Nu casa – care e pentru încă Ț-șpe ani a băncii.
Eu, eu sunt cea mai mare realizare a mea.
Nu vreau să știrbesc din meritul părinților sau al oamenilor care au trecut prin viața mea și m-au ajutat să devin cine sunt azi. Bine-nțeles că le recunosc aportul și le mulțumesc din suflet.
Dar omul căruia nu i-am mulțumit niciodată, pe care nu l-am apreciat niciodată, care a fost mereu pe ultimul loc, am fost eu însămi.
Până când mi-am dat seama că nu mai e așa. Când am realizat că, la aproape 37 de ani, îmi place de mine așa cum sunt. Așa cum am fost, așa cum voi fi.
Cineva drag sufletului meu – o prietenă extraordinară care îmi este coach și mentor de două luni de zile – m-a făcut să realizez că, dacă pun pe hârtie, am multe lucruri de care să fiu mulțumită. Am suficiente realizări pentru a mă putea încadra în tiparele clasice ale societății noastre.
Dar nu despre asta este vorba. Ceea ce a ieșit în evidență a fost dorința mea continuă de dezvoltare, de creștere, de cunoaștere, înclinarea spre a ajuta oamenii, dorința de a face lumea un loc mai bun.
Valorile în care cred.
Visurile mărețe pe care le am.
Și dacă ar fi să numesc o persoană care mi-a dat acest curaj: de a mă plăcea, de a mă accepta și de a mă iubi așa cum sunt, este tot copilul eu.
Care mă iubește și când mă trezesc cu părul vâlvoi dimineața. Mă iubește și când nu e curățenie în casă sau mâncare caldă pe masă. Mă iubește și când țip la el. Mă iubește și când greșesc.
Și mă ajută să mă iubesc și eu. Să mă văd și eu. Să mă accept și eu.
Și să îmi doresc să fiu un om mai bun zi de zi.
Iar faptul că îmi doresc asta – să fiu un om mai bun zi de zi, mă face să spun că la aproape 37 de ani îmi place de mine.
Imagine de Gerd Altmann de la Pixabay
