A trecut mai bine de o lună de când am primit cartea Jurnal de Mămicie și încă nu am scris despre ea.
A ajuns în 3 Mai, o zi în care toate mi-au mers pe dos. Aveam în desfășurare evenimentul de Sănătate Mintală Maternă și nu am reușit să obțin sprijinul de care aveam nevoie ca să îmi fie mai ușor. Și exact în acea zi m-am trezit târziu. Nu am postat ceea ce aveam planificat pentru că nu mai găseam atunci repede și am făcut o altă postare în grabă dimineața, neatentă, fără a specifica sursa. (Care s-a rostogolit ca un bulgăre ulterior, fără să îmi dau seama)
Am avut mult de lucru, apoi am văzut știrea cu mama care s-a aruncat de pe bloc cu doi copii și nu am mai fost în stare de nimic toată ziua. Mintea mea nu a mai funcționat, nu mai știam ce și cum se întâmplă.
Când au venit cărțile, eram atât de bulversată că, atunci când i-am spus nașei mele și am văzut-o entuziasmată, am realizat că ar trebui să mă bucur și eu. 
Apoi am luat copilul de la grădiniță, am fost în parc și, pentru că nu mâncase și nu dormise, a urlat și a făcut scandal până când am cedat. Cineva m-a lăsat baltă cu ceva planificat. Fix în acel moment a ajuns și bulgărele de care spuneam mai sus.
Totul părea distrus în acel moment: copilul – că cedasem și țipasem la el, munca mea – că păream o hoață de conținut și toate butoanele apăsate acolo, eu – că rămăsesem fără ajutorul promis și îmi venea constant în minte gândul: “Măcar ea a avut curaj să sară!” (Referitor la mămica aceea).
Lucrez cu mine de 13 ani, cursuri, terapie, metode alternative, tot ce e nevoie. Înainte de a rămâne însărcinată credeam că sunt foarte bine, dar a venit depresia și am realizat că nu era așa. De aproape 3 ani știu cu ce mă confrunt și e tot mai ușor să fac față: am găsit sprijin, am găsit metode.
Totuși, nu mă așteptam să mă bulverseze atât de tare.
Am sunat o prietenă, am sunat o alta, am cerut iertare copilului, ne-am îmbrățișat, ne-am pupat și am pornit să mâncăm.
Am știut că nu e adevărat ce îmi spune mintea, dar tot a fost foarte greu. Am știut să cer ajutor, dar nici asta nu a fost ușor și am acceptat să îl primesc. Dar pentru a face asta, a fost nevoie de ani de zile.
Si mă gândeam la mamele care nu au învățat ce să facă în astfel de momente și care nu au sprijinul necesar (pentru că e de neînțeles din exterior, din păcate).
Când am decis că jurnalul meu de mamă, călătoria mea, va fi o carte – Jurnal de Mămicie, am făcut-o și pentru mine ca un proces terapeutic – pentru că asta este scrisul pentru mine, dar și pentru mamele care vor experimenta aceleași trăiri.
Ca o gândire optimistă, mi-aș dori să fie și pentru ceilalți, pentru a putea înțelege și sprijini mai bine mamele.
Am stat mult să mă gândesc dacă să o public sau nu, dar am decis că dacă va ajuta o singură mamă, tot nu va fi în zadar. Și nu a fost, pentru că deja am primit feedback din partea câtorva mame care îmi spun că le-a ajutat să nu se mai simtă singure și greșite.
Ca în orice altă situație, am primit și feedback negativ: rostit, scris sau non-verbal. Dar era de așteptat pentru că deși am specificat că e posibil să scoată la suprafață anumite răni și ar fi bine să fie privite cu atenție, nu toată lumea este pregătită să facă acest lucru. Și e în regulă să fie și așa.
Nimic nu e rău sau bun, doar e. Din păcate nu e așa ușor să vedem și acceptăm asta. Cu siguranță, extrem de greu fix în momentul în care se întâmplă. 
Fiecare avem drumul nostru, pe care îl parcurgem cum știm.
Dacă putem sprijini, să sprijinim. Dacă nu, să ne vedem de viețile noastre.
Urmează și lansarea oficială a cărții Jurnal de Mămicie, luna aceasta, unde prietena mea Carmen va fi fotograf. Vă las dovada că face poze faine! 
