Acest articol a fost trimis de Alexandra, pentru a fi de folos și altor mămici. Îi mulțumesc frumos pentru împărtășire.
„O persoană este o persoană indiferent de cât mică este ” – Dr. Seuss
Într-o seară obișnuită de pandemie după ce copilul a adormit am luat telefonul și am vazut că Google Foto îmi scrie: „Redescoperă această zi”. În ultima perioadă n-am mai avut chef să redescopăr ce făceam anii trecuți prin timpul ăsta, dar am zis hai totuși să mă uit să văd ce vrăji făcea Samantha atunci.
Când am deschis, prima poză care a apărut a fost cea din prima zi de grădiniță a copilului meu. Avea 2 ani și o zi când a intrat în colectivitate. Era mic, a intrat plin de curaj în sala de clasă, s-a uitat în jur și apoi s-a aruncat în brațele mele.
Apoi am văzut copilul curios, timid, care încerca să ia o jucărie dintr-o cutie dar nu avea suficient elan să se apropie, nefiind în mediul lui sigur. În cele din urmă, s-a uitat în jur, a văzut că fiecare era cu treaba lui și s-a dus țintă spre a lua jucăria.
Asta despre copil, despre mamă multe am să vă spun. Mama și-a adus aminte de anii ei de grădiniță, de educatoarea cu părul lung și negru, de bucuria pe care a simțit-o când a făcut cea mai frumoasă sanie din plastilină și a fost felicitată în fața colegilor, de îngrijitoarele care uneori la somnul de prânz o certau că nu doarme și uneori doar simțea că pătura este dată la o parte și se trezea cu câteva palme la fund, dar nu în ultimul rând de mirosul de mâncare, hmmm acel miros .
Apoi mama a simțit un nod în gât și cu cât se apropia de sala de clasă abia își ținea lacrimile în ochi și voia să își ia copilul de acolo și să îl ducă acasă unde să stea din nou amândoi de dimineața până seara când venea și tati.
Încă de la început am optat pentru acomodarea blândă și am decis ca în perioada de la început să stau cu el în sală câte o jumătate de oră apoi să încerc să îl las cu copiii și educatoarea pentru a se acomoda. A fost interesant să urmăresc cât de repede se acomodează copiii, ce frumos se joacă împreună și chiar dacă unii dintre ei nu vorbeau încă, știau să se implice în activitatea copiilor.
Deși am stat cu el în prima săptămână simțeam că nu procedez corect față de ceilalți copii pentru că unii dintre ei chiar dacă erau la grădiniță de mai mult timp încă plângeau când plecau părinții.Așadar m-am pus în locul altor mame și m-am gândit că nici mie nu mi-ar plăcea după perioada de acomodare să îl las acolo plângând între timp să vină un copil care să stea cu mama lui în sala de clasă. După o săptămână îl duceam, îl îmbrățișam puternic, îi spuneam că mami o să vină după el la ora 12 (îi aratasem de acasă cum stă treaba cu ceasul) iar educatoarea îmi spunea de fiecare dată când ieșeam pe ușă: stați liniștită, dacă e ceva vă anunț eu.
Atunci coboram din sala de clasă și.ajungeam la parter unde este sala de mese și holul grădiniței și mă piteam după un dulăpior. Am zis că acolo nu fac rău nimănui, nu mă văd copiii când coboară la masă iar eu o să stau ascunsă. Numai că m-am înșelat. Răul mi-l făceam mie.
Fiecare părinte cunoaște vocea copilului, plânsul, strigătul, neliniștea. Când cobora la masă îl auzeam cum plânge, din plâns se transforma în strigăt ²mama, mama, mama², apoi îl auzeam doar cum suspină și își trage nasul.
După prietenul meu dulap am stat pitită cam o săptămână de la 8 la 12. Interesant e că atunci am crezut că toți părinții care trec pe lângă mine o să se uite ciudat, însă tare plăcută a fost surpriza când cîteva mame, chiar și tați m-au încurajat că este așa doar o perioadă și o sa treacă mai repede decât cred eu. La rândul meu la fel am făcut cu alte mămici; cred că noi părinții în perioada de acomodare avem o privire disperată, un limbaj non verbal care cere ajutor; ne dăm seama imediat când cineva are nevoie de încurajare.
Am decis ca la început să nu îl las până seara pentru că îmi era frică (acesta este cuvîntul) să stau fără el. În perioada aceea nu lucram, îmi programam interviurile în acest interval și nu mă imaginam stând 9 ore singură acasă fără el, neștiind dacă el este bine, dacă plânge, dacă doarme, dacă mănâncă.
În următoarea săptămână am decis să nu îmi mai fac rău și dimineața îl lăsam apoi plecam din gradiniță să mă plimb prin oraș. Numai plimbare nu era, mă uitam mereu cât e ceasul, mă gândeam la el dacă s- a liniștit și nu mai plânge, dacă cineva îl liniștește și îl ia în brațe.
Spre surprinderea mea când îl luam la 12 era un copil vioi si fericit, nu părea că l-aș fi lăsat plângand cu suspine cu 4 ore înainte. Era fericit să mă vadă, mă îmbrățișa apoi porneam spre casă pentru a ne continua ritualul de zi cu zi.
După cele 2 saptămîni de acomodare a venit vacanța de Paște unde am stat împreună mereu și am făcut activitățile cu care eram obișnuiți înainte de începerea grădiniței. El cred că percepuse că a fost doar o vizită în clădirea cu mulți copii pentru că după cele 2 săptămâni am luat totul de la început.
După primele 2 zile totul începea să arate bine, copilul începuse să nu mai plângă atât de mult, să participe la activități și să socializeze cu colegii. Îmi aduc aminte că era un copilaș în grupa lui care începuse grădinița cu o jumătate de an înaintea copilului meu și plângea în fiecare dimineață când mama lui îl lăsa la grădinița. Mă gândeam mereu la cât de atașat trebuie să fii fost copilul de mama lui încât să plângă mereu când este lăsat.
Astfel, după cele 3 saptămâni de grădiniță trecute cu bine am luat în calcul si programul lung cu somn. Între timp am fost la un interviu în urma căruia m-am angajat și începând cu a 4-a săptamână de grădinița bebelușul meu avea program lung de activitate: 8-17.
S-a obișnuit repede și la programul cu somn și ne-am intrat toți 3 în ritm. Noi la serviciu, el la grădiniță nici nu mi-am dat seama cât de repede au trecut anii. M-am bucurat că s-a acomodat repede, că îi place, că s-a modelat și dezvoltat foarte frumos, însă numai el știe prin câte a trecut singur.
De multe ori cînd ajungeam acasă se dezlanțuia, începea să plângă, nu accepta nimic din ceea ce îi spuneam noi, reușa să fie un Gică contra în toate. Fiind ceva nou nu am știut cum să gestionăm situația, eram obosiți, înfometați și în valul de țipete și nemulțumiri făceam ce îmi era cel mai ușor și cel mai greu de controlat:să țip și eu. De acolo izbucneau alte conflicte și alte nemulțumiri și tot așa.
Dacă cineva m-ar întreba care a fost cea mai grea etapă de la începerea grădiniței și până în prezent aș spune: cea între vârsta de 2 ani jumătate până la 3 ani jumătate. Valuri de emoții,( chiar așa veneau în valuri), munți de nemulțumiri, imitarea unui tip de comportament învățat de alți copii, descoperirea și puterea cuvântului „nu”. În timp am învățat să le mai gestionez punîndu-mă în locul lui și gîndindu-mă ce mi-ar plăcea mie să am în jur atunci cînd mă simt așa.
Pe partea cu răcelile și la noi primul an a fost destul de însemnat. Prima otită, primii muci colorați, temparatură cam o dată la o lună jumatate, viroze, enterocolite, mână-gură-picior și altele. Așa cum am citit la cineva, orice mamă la un moment dat devine doctor. Cam așa si eu. Îl simt de seara dacă ceva nu-i bine, dacă se trezea/trezește plângând la 3 ore după ce s-a culcat mă pregatesc de o noapte cu temperatura, dacă vorbește în somn tot temperatură, dacă nu mănâncă fruct într-o zi stiu că ceva se va întâmpla.
Treaba cu „vorbește- i la nivelul lui și oprește-te din ceea ce faci ca să-l asculți ca să-i confirmi că ești acolo” chiar funcționează. Apoi o îmbrățișare face cît o mie de cuvinte. Bine, mai sunt și cărțile pentru copii pe care le-am descoperit în timp și prin care reușim împreună să identificăm ce tip de emoție a avut la momentul respectiv. Mai jos sunt cărțile pe care eu le-am citit și pe care le recitesc de fiecare dată când am nevoie.
Lacrimi si crize de furie – Aletha Solter
Creierul copilului tau – Daniel Siegel
Comunicarea eficienta cu copiii – Adele Faber
Următoarele cărți sunt cele pe care i le citesc lui atunci când simt că are nevoie să vadă că este în regulă să fie furios, să aibe diferite emoții și de ce nu să il învăț că fiecare emoție este bună atâta timp cât știm să o exprimăm corect.
Trolul furios – Barbara van den Speulhof, Stephan Pricken
Emotiile lui Noni. – Aurelie Chien Chow Chine
De ce fac copiii crize de furie– Catherine Dolto
Acum încep să mă gândesc la școală, de anul viitor va merge în grupa pregătitoare. Alți colegi, alt mediu, alte emoții. Până atunci mă bucur de perioada asta petrecută împreună, de cărțile pe care avem timp să le citim seara, fișele pe care le facem, puzzle-uri, întrebările la care nu știu să îi raspund:”infinit este număr par sau impar” și de îmbrățișările pe care le primesc și dau atunci când vreau.
Am deschis spațiul comunității La Pas Prin Mămicie pentru mamele care doresc să rămână anomine, dar vor să-și spună povestea. Vezi detalii aici.
