Eu, niciodată, nu voi scoate copilul din scaunul de mașina, în timpul mersului.
Reacția mea, înainte de sarcină: ‘Numai un părinte inconștient ar face asta’
Reacția mea, acum: ‘ Numai un părinte disperat ar face asta’
Îmi amintesc de nasul zgâriat al fetiței prietenei mele, în urmă cu câțiva ani. Mergeau cu mașina, fata singură în spate, de obicei. Într-o zi, fiind atentă la fetiță, prietena mea a evitat milimetric un accident, dar a frânat brusc. Fetița a fost aruncată printre scaune. Viteza era mică, prietena mea a avut prezență de spirit și a prins-o, oarecum, cu mâna. Nu s-a lovit tare.
Așa erau vremurile, abia apăruseră scaunele.
Mi-am jurat că eu, niciodată, nu voi merge cu copilul în mașina fără sa fie în scaun.
Totuși, am experimentat disperarea. Radu avea 3 luni, eram după botezul lui, ne întorceam la Timișoara. Nu plecasem bine și a început să plângă. Rău, Like never before.
Urla, pur și simplu. Nimic nu funcționa… Am oprit, l-am plimbat, am încercat diverse. Am zis să continuăm drumul că adoarme și se liniștește. La un moment dat, nu a mai plâns, dar nici nu mai respira.
Ocazional, suspina.
Am înlemnit. Nu reușeam să îi găsesc pulsul(de la stres). L-am scos din centuri și l-am luat in brațe, soțul a oprit. Tot nu reușeam să vedem dacă respiră bine sau nu. Ne-am întors de unde plecasem, am mers la spital. L-am ținut în brațe tot drumul până acolo și am plâns mult…
Cineva acolo Sus mă iubește, ne-a apărat și am fost Ok, dar…
Nu sfătuiesc pe nimeni să facă acest lucru, susțin Rear-Facing prelungit, consider că siguranța copilului este foarte importantă!
Dar, acum, pot înțelege disperarea unui părinte care nu reușește să facă față emoțiilor puternice pe care le are atunci când bebe plânge tare. De asta consider că e important să ne vindecăm rănile noastre întâi, pentru a putea avea grijă cât mai bine de copiii noștri.
Acesta este un articol marca La Pas Prin Mămicie, din seria articolelor intitulate „Eu, niciodată”. Aici găsești ideea din spatele acestor articole.
Poza: Pexels.com
#euniciodata
