Eu, niciodată, nu îmi voi izola copilul. Îl voi lăsa să petreacă timp și cu bunicii, rudele, în absența mea.
Reacția mea, înainte de sarcină: ‘Copilul are nevoie de socializare și de interacțiune și cu alte persoane.’
Reacția mea, acum: ‘Oh, are doar 1 an, da, e micuț încă. Are nevoie doar de părintii lui, momentan.’
Nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă gândesc la copilul meu… aș vrea să îl pot monitoriza non-stop. Da, sunt control-freak, sau eram… noroc cu Radu că a venit să mă învețe multe.
Simt că nimeni nu știe suficient de bine să vadă ce are nevoie, să îl hrănească, să îl îmbrace, să îi vorbească; dar, mai ales, să îl protejeze.
Bine, cu excepția tatălui, care de la început a fost sigur pe el și mai descurcăreț ca mine. (Deși, mai nou, și pe el îl cam cert pentru ideile învechite)
Știu că am anumite probleme de rezolvat și simt nevoia să mă asigur că nimic și nimeni nu îi poate face rău.
Dar si că, în acest fel, pot chiar eu să îl privez de multe experiențe și lucruri frumoase.
Totuși, din ce zic și psihologii, se pare că așa e natural și pentru copil: să fie aproape de mamă, în special, până la 2 ani. Cum e mai bine, variază de la caz la caz, de la copil la copil, de la mamă la mamă.
Pentru noi, mă educ zi de zi și sper că reușesc să fiu detașată si încrezătoare când merge la creșă/gradiniță. Pentru a fi sprijinul lui și țărmul la care poate reveni după ce navighează prin ape străine.
Poate exprimarea este puțin diferită de ceea ce voiam să transmit. Sper să ajungeți cu lectura pana la finalul postării.
Nu este vorba despre a izola copilul în casă, doar cu părinții. Ci de faptul că, din punctul meu de vedere, în primii doi ani, copilul are nevoie în mare parte de mama și tata. (Nu exclusiv, dar predominant)
Acesta este un articol marca La Pas Prin Mămicie, din seria articolelor intitulate „Eu, niciodată”. Aici găsești ideea din spatele acestor articole.
Poza: Pexels.com
#euniciodata
