Da, da, am zis bine: după plâns vine și râs, și nu invers, cum am auzit de mici. De fapt, dacă e să mă gândesc bine, ambele sunt valabile. După plâns vine și râs, cum și după râs poate veni plâns.
Am ideea acestui articol de multă vreme, dar nu venise momentul să îl scriu. Se pare că, acum, e rândul lui.
Poate, și pentru că provocările sunt tot mai mari, și am nevoie să îmi spun, în scris: e ok să plângă copilul, pentru a-și manifesta supărarea, furia și alte emoții pe care nu a învățat, încă, să le gestioneze.
- Atunci când nu îl las să stea pe telefon. (evident, nu la propriu, ci să butoneze telefonul)
- Atunci când nu îi dau doar Unt cu miere/gem să mănânce. (nu înțeleg de ce îi place așa mult)
- Atunci când nu mai putem sta la băiță, deoarece a stat suficient. ( îi place enorm să se bălăcească, nu atât să îl și săpunesc)
Cert e că, indiferent dacă au un motiv pe care îl înțelegem noi, adulții, sau nu, copiii plâng. Nu îmi place să aud un copil plângând, nici mie. Cui îi place?
Când auzim un plâns de copil în mijlocul de transport, ne întoarcem și ne dorim să ajutăm. Uneori, putem face asta. Alteori, nu intervenim.
Nu ne simțim confortabil să ascultăm plânsul unui copil. Pentru că nu știm ce să facem cu el. Cel puțin, nu instinctiv.
Mai sunt și cazuri fericite, dar nu despre aceastea vreau să vorbesc. Ci despre cum e să fii părinte, copilul tău să plângă și să nu știi ce să faci. Mai exact, părinte de copil micuț, care nu exprimă verbal ce simte.
Ce facem când plâng copiii?
Unii, ne simțim datori să rezolvăm problema: dacă e ceva ce îl deranjează, hai să rezolvăm.
Alții, considerăm că ne contestă statutul de părinți: dacă eu spun că așa trebuie făcut, așa faci.
Iar alții, ne simțim de-a dreptul atacați: păi toată ziua ți-am făcut pe plac, cu tot ce ai vrut, nu e corect că nu vrei să face o dată și ca mine.
Indiferent de ceea ce simțim, este bine să înțelegem că, atunci când nu putem asculta plânsul copilului, este despre noi, nu despre el. Las la final câteva recomandări de articole foarte faine pe această temă.
Și pentru că nu putem învăța mai bine decât experimentând, am avut câteva provocări în ultimele zile. La început, m-au pus pe gânduri. Pentru că, dacă până acum plângea în limitele mele de toleranță, zilele acestea a dat tot ce avea mai bun din categoria: plâns și tantrumuri.
Dar, de fiecare dată, după, am înțeles.
Că totul e ok. Că nu e despre cât de bună mamă sunt eu.
Că a scos afară ce îl supăra, chiar dacă eu nu am înțeles ce este.
Că, atunci când a simțit că s-a eliberat, a mers direct la joacă. Râzând!!!
Cu cel mai senin zâmbet. Încât nici nu ai bănui că, doar cu câteva minute înainte, gura aceea urla de parcă ne alergau turcii.
Doar ochii îl dădeau de gol, ochii înlăcrimați – care, acum, zâmbeau și ei.
Ah! Și nasul… care lăsa urme vizibile pe mâneca bluzei. (O dovadă clară că, unele lucruri, sunt instinctive -Hihi)
Așa că, am înțeles că e adevărat și invers: după plâns vine și râs.
Iar dacă expresia „după râs vine și plâns”, prevede faptul că – deși acum e bine, dar va veni un moment când va fi și rău, eu spun că expresia “după plâns vine și râs” prevede că, după vremuri rele, vin și vremuri bune.
Recomandări
Recomand cu drag articolul Prințesei Urbane Dragă mamă care nu-și poate auzi copilul plângând. Și pe cel cu un fragment din cartea Nu există părinte perfect, de Isabelle Filliozat – Când e bine să reacționăm imediat la plânsul copilului și când e mai bine să ascultăm plânsul?
De la Miruna Ioani, Șiblondelegândesc, recomand Așa învață, mi-am spus – despre plânsul copilului și crizele de furie.
Iar de la Alexandra Lopotaru, cel în care spune Cum încerc să gestionez plânsul lui Luc-păcălici când se frustrează.
Photo from Pexels by Anna Shvets
