Cum a început criza la noi

E aproape o lună de când am realizat că nu e de joacă cu acest virus păcătos. Și că viețile noastre se vor schimba datorită situației. La  început, am avut aceeași atitudine de atotștiutor, de luat în râs oamenii care fac provizii; de gândit că, dacă nu crezi în virus, nu te afectează.

Coincidența a făcut ca soțul să plece în delegație, copilul să fie răcit și eu, singură cu el, pentru prima dată, mai mult timp. Chiar a doua zi în care era soțul în Germania, am citit și am realizat ce se întâmplă. Recunosc, am fost ignorantă și eu, și am greșit. O zi a făcut diferența. Dacă realizam mai repede, poate nu mai pleca atunci și evitam tot ceea ce a urmat. Dar, până la urmă, așa a fost să fie.

Imediat ce am citit și am înțeles, m-am panicat. (Aproape timp de o săptămână, am stresat prietenii, familia, cu tot felul de mesaje și distribuiri pe Facebook. Și am fost furioasă că nu mă aud, că nu înțeleg ce le spun și ce e nevoie să facă pentru a se proteja. )

Totul a fost amplificat de faptul că, fiind bolnăvior copilul, era și mai solicitant și nopțile nu erau nopți dormite. Oboseala și stresul și-au spus cuvântul. Mă simțeam singură și neajutorată. Nu reușeam să îmi dau seama ce am de făcut.

Pentru că Germania deja era zonă cu risc, soțul a revenit de urgență, la două zile după plecare. În contextul afecțiunii respiratorii a copilului și sfatul medicului pediatru(care deja avea informații mai bune decât mine), am decis ca soțul să rămână izolat. Cel mai greu lucru a fost să iau o decizie: îl las pe soț izolat și eu cu copilul să mă descurc cum pot sau să vină acasă cu riscul de a ne infecta și ne noi?

Am optat pentru izolare, deși era neplăcut pentru toți. În primul rând, pentru că nu avea unde să stea. Am închiriat prin Airbnb ceva, norocul nostru că abia ne revenisem financiar și reușisem să economisim ceva bani. Da, s-au dus toți și mulți peste, în acele 2 săptămâni provocatoare. ( pentru că tot tratamentul copilului a costat și el bani: aparat aerosoli, medic chemat acasă. Bonus am primit mașina, care a decis să se strice tot atunci).

Apoi, cea de-a doua decizie era: apelez la mama să vină la mine sau nu? Să îl lase singur pe taică-miu? Știam că va urma o perioadă de restricționare a deplasărilor, dar nu știam că va veni așa repede. Pentru că avea deja concediu stabilit, am ales să apelez la ajutor: am chemat-o pe mama la noi, și am insistat să o aducă o rudă cu mașina. ( Deși li s-a părut hazliu acest lucru rudelor). Am mai apelat la prieteni sau s-au oferit ei(am fost impresionată de mesaje), cu cumpărături de alimente și medicamente pentru Radu. Eu nu puteam risca să merg cu el peste tot. Și le sunt recunoscătoare, din suflet. Am avut o prietenă ce a mers la 10 farmacii să caute un anumit medicament. 10!

Cine a putut, ne-a ajutat. Cine nu, nu. Am fost furioasă și de asta, pentru că am avut așteptări mari de la anumiți oameni. Dar am acceptat, apoi, că fiecare a făcut atât cât a putut, din locul în care era atunci.

Și, pentru că mai nou citesc articole și urmăresc Șlefuitorul de diamante, a fost un bun moment să mă gândesc când am făcut și eu toate astea( și sprijin, și lipsa lui), pentru apropiații mei. Mereu am susținut că ceea ce dăm se întoarce la noi, într-o formă sau alta, dar până de curând nu aveam o explicație exactă. Acum am două, dar voi reveni asupra acestui aspect.

În orice caz, simțeam nevoia să povestesc ce a fost, deși simt că nu reiese nici jumătate din ce am trăit atunci. Și să evidențiez faptul că, după primele 4-5 zile de temeri și stres, după ce am luat deciziile pe care le aveam de luat, am acceptat situația și m-am liniștit.

Am reușit, astfel, să îmi dau voie să văd cum sunt eu față de situația actuală, fără influența știrilor sau a celor din jur. Și am aflat că eu sunt bine. Dacă mă rezum la a mă informa din surse sigure și a nu pierde vremea cu știri alarmiste, pot să fiu împăcată cu tot ceea ce este. Nu reușesc mereu să fac așa, dovadă că mai am zile de agitație și neliniște.

Nu este ușor și cred că nu ne va fi ușor în următoarea perioadă. Dar simt că vom fi bine, apoi. Că aveam nevoie toți de această criză, pentru a evolua. Și nu pentru că aș crede că vom evolua toți spiritual, nici vorbă, dar cred că toți vom ieși schimbați din asta. Și mai cred că e un lucru bun să ne schimbăm.

Poza e de acum 3 ani, de la Timfloralis.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *