După nebunia de la început(luna martie), mi-am propus să nu vorbesc despre Covid19. Nu voiam să fac asta, din mai multe motive. De vreme ce el nu a avut aceeași părere, here we are…
Motivele pentru care nu am făcut public mai repede, sau chiar în timpul perioadei de izolare, au fost mai multe:
Pentru că sunt oameni cărora le pasă, și care ar fi fost impactați de starea noastră. Am preferat să îi protejez pe ei.
Dar și pentru că sunt oameni cărora nu le pasă, dar ar fi fost curioși să afle cum suntem. Cum eu simt, chiar și prin mesaje, sensul unei întrebări, am preferat să mă protejez de orice energie negativă.
Și mai sunt oamenii, cărora nu le pasă concret de cum ne-am simțit, care nu ne-ar fi deranjat din curiozitate, dar s-ar fi simțit enervați de update-uri zilnice pe aceeși temă. Lor, am preferat să nu le încarc Feed-ul.
Cum ziceam, hai să vorbim despre Covid19(îmi permit să îi spun așa, ne cunoaștem, deja).
Acum câteva săptămâni, ne-a făcut o vizită. Aș vrea să spun că a fost scurtă, dar – în realitate, habar nu am.
Cred că, după ce te vizitează, COVID19 e – practic – parte din familie.
Simptome
Starea mea generală a fost următoarea: am fost obosită, furioasă și de evitat… păcat că nu au putut face asta, co-locatarii mei, pentru că nu aveau voie să părăsească domiciliul 🙂
Soțul a avut simptome, primul. Dar… nefiind simptome clasice, nu ne gândeam că este COVID.
A început cu dureri puternice de cap și stări accentuate de oboseală. Au urmat, apoi, dureri de oase și mușchi. Cum se lăsase frigul în casă și nu voiam să pornim centrala, și știam că așa face spondiloza cu mine, nu le-am luat în serios.
Lucrurile au devenit clare când am pierdut mirosul și gustul. Eu nu în totalitate, pentru că, fiind foarte accentuate de obicei, acum erau doar diminuate.
Tusea a început la câteva zile, după… Nu tușeam des, și nici puternic. Era doar sâcâitoare.
Chiar și după ce soțul a fost confirmat, și așteptam rezultatul meu, tot mă așteptam să iasă negativ. Adică, nu știu, nu prea îmi venea să cred. Nu prea crezi că ești și tu… cumva.
Inițial, nu am vrut să spun nimănui.
Pentru că nu îmi place energia negativă pe care o trimit oamenii, fără să vrea. Ne întristăm și suferim cu cel bolnav, dar în acest fel, nu îl ajutăm deloc. Și să aud voci stinse în telefon, sau mesaje cu fețe triste, chiar nu mă ajuta.
Nici cea pozitivă. Mă refer la atitudinea pozitivă, forțată: Gândește pozitiv, fii optimistă, etc… (recunosc – acum mă gândesc de 2 ori înainte de a scrie cuvântul ‘pozitiv’ : ))) ).
Până la urmă, am spus celor cu care am mai povestit diverse, și cred că m-a ajutat puțin să eliberez presiunea.
Perspectiva contează
Nu a fost o experiență ușoară, dar nici cea mai grea din viața mea. Poate și datorită faptului că nu ne-am simțit rău mult timp. Sau pentru că am avut o motivație în a ne menține cât mai optimiști pentru copil. Cert e că ne-a ajutat să îi explicăm, cât de mult am putut.
Când au venit cu ambulanța, să îl ia pe soț pentru evaluare, copilul a început să plângă tare(așa plânge el când pleacă tata). Pentru că, deja, văzuse ambulanțe și mai vorbisem despre asta, i-am explicat ce se întâmplă, am făcut să pară amuzant ‘nenea’ în costum alb, tati care se plimbă cu ambulanța prin oraș.
Când au venit să ne recolteze, tot cu ambulanța, deja îl pregătisem. Că vin cu halatele albe, că au viziere, că deschidem gura mare, că ne bagă un bețișor în nas.
Nu a fost plăcută exeriența; și mie îmi venea să îi zic vreo două la tanti care ne-a recoltat, dar el, dragul… Doar că, a rezistat mai bine ca mine, la recoltare. Dacă avea cineva vreun dubiu…
Cam în două săptămâni, ne revenisem destul de bine. La mine, au persistat stările de oboseală mai mult. Seara nu mai reușeam să fac mare lucru. Activitatea mea pe blog și pe pagină s-a redus la diverse distribuiri.
Slavă Domnului că a trecut! De data aceasta… am înțeles că nu avem imunitate mai mult de 3 luni…
Apreciez mult oamenii care mi-au scris, zi de zi, să vadă cum suntem.
Pe cei care s-au oferit să ne facă cumpărăturile.
Pe prietena care mi-a adus pâine proaspătă și gel de aloe, pe cea care a adus legume de la piață și pe cea care, când am rămas fără pâine și fără făină, a adus câte 4 tipuri din fiecare.
Am suferit după cei care nu mi-au scris deloc. Deși, știu că fiecare a avut grijile și greutățile lui.
Concluziile mele
Putem lua acest virus de oriunde. Oricât ne-am proteja.
Se poate manifesta oricum. La propriu, oricum…
Nu te poate ajuta nimeni, cu nimic, în mod deosebit. Dar… ajută mult să știi că sunt oameni dispuși să o facă, dacă e cazul. Și țin să le mulțumesc tuturor, pentru susținere și oferta de a ajuta.
La locul de muncă nu contezi, decât dacă ești apt să faci treabă. Altfel, nu îi pasă prea mult, nimănui. Excepție fac cei 2-3 prieteni pe care îi ai(dacă ești norocos).
Copiii se raportează la orice eveniment în funcție de părinți. Problema Covid nu este excepție.
Pe noi, ne iubește Cineva de sus, foarte tare. Am scăpat ușor. (Sau… atât ne-au speriat cei din mass media cu COVID19, încât ne bucurăm că ne-a fost rău, dar că trăim…)
Am mai scris despre acest subiect, când a început, în martie: Cum a început criza, la noi,
Photo by Lisa Fotios from Pexels
