Alăptarea, la noi…(a doua parte)

Mi-a trebuit mult timp să am curaj pentru a scrie această continuare…

Pentru că, la noi, alăptarea nu a fost niciodată ușoară. Da, erau zile când era și bine, dar de cele mai multe ori era dureroasă. De cele mai multe ori, nu mă puteam bucura de copilul meu la sân. Am avut momente când am crezut că va fi bine mereu, că am scăpat de canale înfundate și perle de lapte. De dureri și supt cu dinții…

Am ajuns la 2 ani și două luni și sunt mândră de acest lucru.

A fost greu? DA.

S-a meritat? DA.

Aș face asta din nou? Probabil că da.

Despre motivația mea de a alăpta prelungit voi scrie mai multe detalii pe viitor. Până atunci, găsiți beneficiile alăptării prelungite aici.


Pe scurt, mi-am dorit foarte mult să alăptez. Pentru că eu nu am simțit iubirea aia infinită când l-am văzut prima oară. Și, credeam că, prin alăptat – voi simți iubirea aia divină, când e la sân și mă privește în ochi… Din păcate, nici ea nu s-a îndurat să apară până când nu mi-am dat voie să simt iubirea, pur și simplu.


Până pe la 1 an jumate nu a supt decât la somn, pe întuneric și liniște deplină. Nu puteam să ne facem planuri de plecat nicăieri. Pentru că, nici de mâncat solide nu mânca prea bine, sânul era principalul tip de alimentație.


După 1 an și 8 luni a început să ceară el sânul. Și este așa drăguț, când face asta…


Încă nu dormim bine noaptea, dar acest aspect mi l-am asumat de când am decis să alăptez prelungit. Asta nu înseamnă că nu sunt obosită și că nu sunt momente în care îmi vine să renunț, pur și simplu.


În primul an, insistam la toate cunoștințele să alăpteze și mă supăram când nu erau așa dornice ca mine. Când nu se documentau, după cum le spuneam eu să o facă. Sau când renunțau, la primele probleme…

Făcusem un scop din a convinge mamele să alăpteze. Abia de curând am înțeles și acceptat faptul că fiecare mamă face cum simte și cum poate, și în această privință.

După ce am avut mai multe prietene care s-au tot luptat să alăpteze și au trecut și ele prin experiențe neplăcute, fiecare în felul ei, am acceptat (deși în mintea mea credeam că acceptasem deja) că, într-adevăr, fiecare face atât cât știe și cât poate.

Și că, experiența fiecăreia e personală și perfectă, pentru fiecare din noi.


Cred în alăptare și o susțin din toată inima. E nevoie de informare și hotărâre. E nevoie de înțelegerea a ceea ce înseamnă alăptarea și luarea unei decizii asumate.

Dar… atâta timp cât mama și bebelușul sunt bine. Pentru că ei sunt o diadă, ce are nevoie de liniște și iubire. Și pentru că, da, dacă mama e bine, și bebelușul e bine.

Ca încheiere, aș dori să amintesc că alăptarea este un proces între mamă și bebeluș, cu sprijinul tatălui și al celor apropiați. Și revin cu gândul: Dacă nu poți spune/face ceva frumos, mai bine nu spune/face nimic.


Despre cum a început și a decurs alăptarea până la 9 luni, am scris aici.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *